Nu am intrat bine în 2011, că cei de la Nielsen au şi anunţat statisticile referitoare la ce se întâmplă cu ratingurile televiziunilor. Ce concluzie putem să tragem? Că ne petrecem mai mult timp în faţa micilor ecrane.

În comparaţie cu 2009, numărul total de telespectatori a crescut cu aproximativ un procent, fiecare american urmărind circa 34 de ore, în medie, programe la televizor. Bineînţeles că există public pentru fiecare canal, de la producţii de calitate, precum Mad Men, până la cele mai puţin bune.

Nu este greu să ne dăm seama de ce petrecem mai mult timp în faţa televizorului. Explozia de vânzări a LCD-urilor a sporit automat şi timpul petrecut în faţa acestora, iar oamenii preferă să stea acasă, ţinând cont de situaţia economică. Pe langă aceşti factori există alţii mai puţin evidenţi:

  • Avem mai multe producţii de calitate.

Sigur, putem să ne văicărim că Jersey Shore sau Real Housewives au ratinguri uriaşe şi promovează non-valori. Putem să privim lucrurile altfel, bineînţeles că există mult “gunoi” în grilele unor televiziuni, dar până la urmă şi acele emisiuni sunt destul de distractive dacă nu le luăm prea în serios. Pawn Stars, The Amazing Race şi Top Chef sunt destul de bunicele cu toate că se scaldă în aceeaşi oală cu Sister Wives sau naiba ştie cum se numeşte emisiunea aia nouă a surorilor Kardashian.

Schimbăm modul de abordare când vine vorba de serialele ce au în spate un scenariu, o poveste. Calitatea este mai bună ca oricând, aici mă refer la tot: de la scenariu, interpretarea actorilor, decoruri, şi până la echipele de producţie. Valoarea şi calitatea scenarilor cu care 2010 ne-a bucurat a depăşit aşteptările multora.

Putem să comparăm Hawaii Five-0 cu predecesorul său clasic. Cei mai înfocaţi fani ai lui Jack Lord pot să recunoască că seria nouă are personajele mult mai bine conturate sau scenariile episoadelor mult mai complexe decât ce urmăreau prin anii ’60 sau ’70. Unii preferă totuşi seria originală, nimic rău în asta, dar aşteptările pe care trebuie să le împlinească un serial nou sunt mai mari ca oricând.

  • Calitatea ce se găseşte la televizor este mai accesibilă.

În multe părţi din America filmele care pot fi urmărite la televizor pot să varieze de la Little Fockers până la Yogi Bear. Filmele mai puţin cunoscute, cu un target din start mai redus, precum Black Swan, 127 Hours, The King’s Speech, Blue Valentine, nu prea reuşesc să pătrundă printre cele deja populare. Mai degrabă să le vezi la cinema, dar chiar şi aşa, slabe şanse. De aceea titluri ca cele menţionate anterior înregistrează vânzări bune pe DVD şi BluRay.

Serialele, în schimb, sunt extrem de accesibile. Vrei să te uiţi la Mad Men? AMC îl difuzează în fiecare duminică de la 10 şi apoi în numeroase reluări. E mult mai uşor să butonezi telecomanda şi să găseşti ceva interesant decât dacă te-ai duce la cinema.

  • Abonamentele scumpe de cablu, dar măcar avem ce urmări.

Raportul Nielsen nu ne arată decât nişte numere dar Hollywood.com a cerut un studiu care relevă că anul trecut a fost unul foarte prost pentru industria cinematografică. Vânzările de bilete au fost mai slabe decât cele din 1996. Deloc surprinzător dacă ţinem seamă că un bilet costă în medie 7,5$. Cam mult pentru o experienţă la cinema, înconjurat de oameni care urlă în sală sau vorbesc la telefon.

Abonamentele americanilor de cablu sunt cam scumpe, potrivit CNNMoney.com, care spune că media pe care o plăteşte un abonat este de 75$ şi se poate depăşi cu uşurinţă 100$ dacă incluzi şi alte servicii. Chiar şi aşa, tot ieşi mai ieftin decât dacă te-ai duce la cinema iar dacă ai şi familia cu tine, cheltuielile practic se triplează. E de lesne înţeles că oricine ar prefera să stea acasă, cu 100 şi ceva de canale, la un preţ mult mai mic şi programe de calitate.

Pe măsură ce numărul de centrimetrii din diagonala televizoarelor pe care le cumpărăm va creşte, motivele pentru care ne-am duce la cinema se transformă în ceva cultural decât tehnologic. Timpul va decide cum se înclină balanţa.